Sări la conţinut

Mărturii dintr-o realitate alternativă (mai bună)

4 septembrie 2019

Am primit de la o mămică dezamăgită, dar fericită acum, povestea experienței ei cu copilul în școala din Franța. Astfel de povești probabil ați mai citit, astfel de experiențe probabil ați mai auzit. Rămâne însă tristețea că oamenii pleacă din țară pentru că aici nu găsesc niciun ajutor și nicio înțelegere din partea celor care sunt plătiți să o facă.

În școlile din România nu există încă empatie față de problemele de învățare ale elevilor, nu există metode moderne și adaptate pentru copiii de acum, nu există colaborare în interesul copilului între cadrele didactice și părinți. Atât părinții, cât și profesorii sunt prea stresați, prea săraci și prea puțin informați pentru a le păsa cu adevărat, pentru că până la urmă ”asa cum au învățat ei și au ajuns cetățeni de bază ai societății, așa pot să învețe și copiii de azi, să vadă și ei cum e!” Nu-i așa că sună a răzbunare? De unde putem trage concluzia că sistemul de învățământ românesc nu dă societății adulți responsabili și maturi emoțional, ci persoane frustrate și răzbunătoare pe cei mai slabi ca ele.

Astfel, într-o societate în care tulburările specifice de învățare sunt considerate handicap (deși există studii de specialitate care infirmă acest lucru), Centrul Edulier încearcă să schimbe această mentalitate. Deși e un centru mic ține piept conservatorismului și relei voințe din sistem, iar toată magia de aici se întâmplă datorită susținătorilor, voluntarilor și prietenilor noștri.

România, țara mea?

Când mi s-a propus să scriu despre experiența noastră referitor la școala din Franța în comparație cu ce-am trăit în România, la început mi-au venit în minte toate greutățile prin care am trecut pe parcursul a 4 ani de învățământ de stat românesc, apoi, reflectând mai bine, am hotărât că nu o să vorbesc despre nimic din ce a fost acolo, pentru că, pentru noi, acea perioadă e dată uitării.

Sunt o mamă de copil diferit, nu o să intru în detalii,doar vă spun că am un copil 2e (cei informați știu despre ce este vorba), un copil care în România nu a găsit niciun sprijin din partea celor care trebuiau să o facă, chiar dacă există legi care reglementează situația acestor copii (pe hârtie).

Am lăsat tot în urmă, casă, masă, familie și am plecat cu inimă strânsă și de ce nu, recunosc, cu teamă că va fi la fel, pentru că între timp schimbasem 2 școli în 4 ani.

Din prima zi am realizat că nu, nu e deloc la fel. Prima persoană cu care am luat contact pentru înscrierea copilului la școală a fost directorul școlii, un om extraordinar, calificat pentru postul dânsului. Când i-am expus situația copilului știa exact despre ce este vorba, ba chiar mă completă în idei.

A doaua persoană cu care am avut comtact a fost domnul învățător, care ne-a fost prezentat de către domnul director. Și învățătorul, la fel că și directorul, știa foarte multe lucruri despre copiii supradotați și despre ceea ce înseamnă să ai un asemenea copil într-o clasă de 27 de copii. A fost foarte deschis la toate sfaturile mele, ba chiar dânsul mi-a cerut să formăm o echipă pentru binele copilului.

Domnul director a întocmit un dosar special și a cerut un profesot de sprijin pentru copilul meu și încă 2 copii din clasă (apoi am aflat că de fapt din 27 de copii, 3 erau supradotați), profesor care a început muncă separat cu ei în decurs de o luna de la cererea directorului. Că să nu se plictisească la școală, făceau experimente de fizică și chimie, codare, biologie și istorie 2 zile din 4 (aici școală primară are cursuri de doar 4 zile pe săptămâna). În celelalte 2 zile, după ce termină exercițiile date de către învățător avea voie să citească (în fiecare clasă au o mică bibliotecă), să deseneze să codeze pe calculatoarele școlii (da, au și calculatoare în clase!!!), pe scurt, au voie să facă ceva ce le face plăcere, fără a deranja restul clasei.

După vacanța de iarnă am avut o întâlnire, noi părinții, cu directorul școlii, învățătorul, profesorul de sprijin și psihologul școlar. Am evaluat progresele copilului în primul trimestru și împreună am hotărât dacă e capabil să treacă în clasa a 6a (aici gimnaziul este 6, 5, 4, 3) și am stabilit metode de a ajuta învățătorul să înțeleagă mai bine copilul și să îl poată ajuta să se dezvolte la adevăratele lui capacități.

Într-adevăr, în cele 9 luni de școală în Franța, într-un sistem sănătos și capabil, copilul meu s-a schimbat radical. Dimineață se trezește singur, înainte de vreme, pleacă de acasă cu drag la școală, după masă vine de la autobuz cântând (da, avem și transport școlar gratuit), e tot un zâmbet și o fericire, a dispărut tot stresul și frica de a merge la școală unde mânca bătaie zilnic de la colegi. Iarăși un mare DA, aici violentă în școli NU este tolerată. Nici fizică și nici verbală. La începutul anului școlar, că părinte, ești obligat să faci o poliță de asigurare școlară și dacă copilul tău e violent și lovește alți copii în timpul programului școlar atunci crește valoarea poliței și plătești de te ustură buzunarele.

Pe tot parcursul anului școlar a fost încurajat să se joace cu ceilalți copii, a fost inclus în absolut toate jocurile lor, chiar dacă e emigrant, a fost susținut de către învățător să descopere ceea ce îi place să studieze, a fost lăsat să facă expuneri despre locurile lui natale, pentru ca ceilalți copii să îl cunoască mai bine, copiilor care îl hărțuiau (dă, sunt și aici din păcate) le-au fost chemați părinții la școală și avertizați că la următoarea abatere se lasă cu amendă, per total, s-a făcut tot posibilul și imposibilul că acest copil să fie integrat în colectivul clasei și al școlii, în comunitate. Și nu e tratat special sau favorizat. Pentru toți copiii se aplică aceleași valori, aceleași reguli, drepturi și obligații. Nu degeaba lor e: Libertate, egalitate fraternitate” nu e doar teorie, ei chiar își crezul.

Nu vreau să credeți că aici umblă câinii cu colaci în coadă, sunt și greutăți de care ne lovim noi adulții, dar pentru copii e un sistem mult mai bun, o societate sănătoasă din punctul de vedere al respectului aproapelui, una care îi lasă să fie încă copii.

A, și era să uit cel mai important lucru, așa îmi șoptește piticul peste umăr: „Mami ai uitat de teme!”. Da, am uitat, am uitat pentru ca aici nu se dau teme de casă în clasele primare și NU, nu au nici note. Cum e posibil așa ceva o să ziceți? Ei pun accentul în clasele mici pe dezvoltarea capacităților de integrare, de adaptare, de descoperire a lumii înconjurătoare. Pentru ei e mai important ca în primii ani de școală copiii să-și descopere colegii și capacitățile de colaborare, decât concurența. Și NU, nu există concurență în școli, fiecare face cât și cum poate și e foarte bine așa!

De aici și întrebarea din titlu: ”România, țara mea?” Pentru noi nu, nu a fost deloc așa…

Monica Palcuț – Lyon, Franța

Reclame
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: